Dreapta şi stânga nu vor dispărea sub ameninţarea populismului, ci vor trebui să găsească resurse pentru a îşi afirma mai bine identitatea

 

Liberalismul nu epuizează dreapta; nu mă consider un liberal, ci un creştin – democrat, apropiat de conservatorism şi de curentul popular care încearcă să adune laolaltă sensibilităţile de centru – dreapta. Atunci când s-a realizat fuziunea dintre PDL, membru PPE şi PNL, membru ALDE, s-a decis ca noul partid să adere la PPE şi să îşi asume o triplă identitate: liberală, creştin – democrată şi conservatoare. Nu este singurul caz de partid care procedează astfel, în condiţiile în care diferenţele dintre aceste doctrine nu mai sunt astăzi la fel de relevante precum erau în secolul XIX. În condiţiile secularizării, electoratul partidelor creştin – democrate s-a restrâns. Populismul încearcă să se substituie conservatorismului, principalul său adversar ideologic, reacţia fiind naşterea unor partide care împrumută din ambele orientări (Fidesz, PiS, etc.). Liberalismul clasic s-a despărţit în două mari orientări: varianta americană, mai apropiată de stânga şi cea europeană, de la care se revendică din ce în ce mai puţine partide şi lideri politici. Tentaţia partidului catch – all naşte iluzia că, prin situarea la centru, se poate maximiza un rezultat electoral. Toate cele trei variante ale dreptei tradiţionale fiind în suferinţă, agreate de un număr mai mic de simpatizanţi, apare în mod firesc tentaţia reunirii într-un singur curent. Soluţia este unitatea în diversitate, pentru a putea răspunde stângii dar şi populismului care împrumută elemente de la dreapta ori de la stânga, în funcţie de contextul naţional. Frontul Naţional împrumută temele dreptei, prin exacerbarea lor, după cum Syriza împrumută temele stângii, prin pervertirea lor. Asistăm astfel la naşterea unei ecuaţii cu trei actori: dreapta care trebuie să concilieze liberalismul, conservatorismul şi creştin – democraţia, stânga şi populiştii care pervertesc principiile dreptei sau ale stângii (câteodată chiar şi simultan). În acest peisaj, extremele – de dreapta şi de stânga – devin actori de rangul II, izolate, marginale şi nesemnificative.

Distincţia dreapta – stânga este în continuare relevantă pentru a înţelege dinamica internă şi europeană a partidelor politice şi pentru a realiza faptul că populismul, prin caracterul său hibrid, poate îmbrăca multiple forme, ceea ce îl face atractiv chiar şi pentru cei cu simţul moderaţiei în politică. Nu există politici publice care să fie eliberate de o nuanţă doctrinară. Pot exista politici de stânga, politici de dreapta sau politici populiste. Nu există politici neutre faţă de valori. Atunci când se discută despre concediul de maternitate, de exemplu, două viziuni privind familia se înfruntă: una tradiţională, conservatoare, prin care mamele sunt încurajate să îşi petreacă mai mult timp alături de copii, întârind astfel familia şi una de stânga care acordă stimulente pentru mamele care se întorc mai devreme la muncă, slăbind sentimentul de aprtenenţă la familie. În România, majorităţile parlamentare şi guvernamentale de stânga sau de dreapta nu au dorit să impună nici viziunea stângii, nici pe cea a dreptei: mamele au fost lăsate să aleagă. Acest exemplu arată că, şi în cazul refuzului aplicării unei soluţii bazate pe doctrinele politice, soluţia este în cele din urmă una politică, chiar şi dacă este lăsată în seama individului. Aceasta se întâmplă deoarece avem în mod natural aplecarea pentru a aplica principiile dreptei sau ale stângii – partidele nu fac altceva decât să canalizeze sau să înfrâneze aceste tendinţe.

Fac parte din acea categorie de persoane care tratează fenomenul politic de pe o poziţie care impune neutralitatea dar am deopotrivă propriile opţiuni politice. La fel cum un teolog nu trebuie să confunde activitatea de cateheză cu predarea religiei, la fel un politolog nu trebuie să se lase sedus de obiectul disciplinei sale. Predau, printre altele, un curs intitulat Democraţia creştină europeană în care analizez principiile acestei doctrine, istoria, organizarea şi comportamentul electoral ale partidelor care se revendică de la acest curent. Cu alte cuvinte, mă preocupă o varietate a dreaptei ca obiect de studiu. Nu studiez liberalismul şi conservatorismul – sunt foarte buni experţi în România pe aceste teme. Consider că un student în ştiinţe politice trebuie să cunoască toate doctrinele politice, fără excepţie. Nu vorbesc studenţilor despre convingerile mele intime în plan politic, le folosesc însă pe cele ale celor care s-au preocupat de acest subiect, din punct de vedere teoretic sau prin implicarea în politică. Încerc să prezint o anumită viziune despre politică, încadrată în contextul altor doctrine şi prezentată prin raportare la provocările de ieri şi de azi.

Nu sunt aşadar un liberal din punct de vedere doctrinar şi acord interes doctrinelor politice în primul rând din perspectivă teoretică, neutră prin excelenţă. În teoria politică, poţi fi neutru şi este recomandat; în practica politică, nu este deloc indicat să fii neutru. Politica se bazează pe aplicarea unor valori clar definite, amalgamul de valori şi false valori duce la un gen de a face politică ce nu duce la niciun rezultat.

S-au scris mii de pagini în România despre “unificarea dreptei”, ca reflex la faptul că stânga a fost mereu unită. De abia târziu s-a realizat că dreapta este diversă în toate ţările în care este de succes, iar stânga este unită în majoritatea contextelor naţionale tocmai pentru că nu acceptă unitatea în diversitate. “Deviaţionismul” este boala stângii, pe care dreapta a vrut să o importe – cu succese limitate şi parţiale. Chiar şi după unificarea PDL, PNL şi FC într-un singur partid, au apărut partide care şi-au propus să nu accepte această unitate în diversitate, ci să îşi aloce un segment, o nişă ideologică: ALDE pretinde că reprezintă liberalismul, MP dreapta conservatoare (fiind în realitate un partid populist care împrumută principiile dreptei, prin exacerbarea lor – la fel ca şi în cazul PiS). Fiecare partid – PNL, ALDE, MP – are propriul său segment de electorat. În politică, de multe ori 1 + 1 nu fac 2, ci tot 1.

Chiar dacă există valori foarte diferite la care se raportează curentele de centru – dreapta, există o valoare comună care este împărtăşită fără rezerve: toleranţa. Marca dreptei veritabile este toleranţa, în timp ce stânga şi populismul sunt intolerante. A te declara “de dreapta” şi a încerca să impui doar opiniile tale, respingând pe ale altora pe motiv că se îndepărtează de la o pretinsă “puritate ideologică” reprezintă o contradicţie în sine. În România există platforme online care se revendică de la dreapta – www.inliniedreapta.ro – sau de la stânga – www.criticatac.ro. Doar se revendică dar în realitate nu îi reprezintă nici pe cei cu sensibilităţi de dreapta, nici pe cei de stânga. A se încerca o polemică cu vreunul din autorii care scriu la aceste platforme – reacţia va fi una de negare a necesităţii dialogului. Dreapta nu ar trebui să se contamineze cu microbul intoleranţei de la stânga, ci să rămână diversă şi deschisă.

Principiile şi valorile de dreapta sau de stânga îi ajută pe liderii politici să ia decizii  conforme cu aspiraţiile celor care îi votează. Tocmai de aceea, este bine de cunoscut în ce constau aceste principii şi valori, deasemenea cum ar trebui aplicate în mod concret, la o situaţie dată. Dreapta şi stânga nu vor dispărea sub ameninţarea populismului, ci vor trebui să găsească resurse pentru a îşi afirma mai bine identitatea. Acesta este cel mai riscant pariu din punct de vedere politic în Europa pentru următoarele decenii. Suntem confruntaţi zilnic – fără să realizăm, de regulă – cu probleme la care nu există răspunsuri universal valabile, ci este nevoie de o alegere între o justă poziţionare din perspectiva valorilor, ori una din perspectiva multiculturalismului cae nu ţine cont de diferenţe naţionale, religioase sau de altă natură – problema refugiaţilor, intervenţia Barnedevet, etc. De felul în care soluţiile vor rezulta dintr-o dezbatere corect plasată din punct de vedere doctrinar, depinde nu doar forma finală a unei politici publice, ci însăşi viaţa şi drepturile unor persoane, produs al voinţei lui Dumnezeu şi nu cobai ai unor exerimente sociale. Într-un recent interviu, Alain Fienkelkraut declara că greşeala dreptei şi a stângii deopotrivă care favorizează ascensiunea populismului este fetişizarea drepturilor omului, folosirea lor abuzivă pentru a servi propriilor întrebări fără răspuns. Pledez pentru o dreaptă care să recunoască în primul rând originea tuturor drepturilor omului în conceptul de demnitate a persoanei umane.

 

sursa foto: evz.ro