Exegeții dreptei de factură liberală – printre care s-au numără și promotorii conservatorismului european, curent care s-a întrepătruns, de-a lungul deceniilor, cu doctrina liberală – au statuat întotdeauna o diferență sistematică între ”patriotism” și ”naționalism”. Ceea ce este cât se poate de firesc, având în vedere puternica explozie a extremismului politic din Europa zilelor noastre.

Mândria patriotului

De pildă, Erik Maria Ritter von Kuehnelt-Leddihn – unul dintre gânditorii de marcă ai conservatorismului continental – consider că patriotul (deși e cât se poate de mândru de țara sa, de zestrea axiologică a acesteia ș.a.m.d.) este capabil să înțeleagă și să accepte varietatea de opinii, deiversitatea culturală, rasială și lingvistică.

Naționalism și rasism

Însă, naționalistul nu este nici pe departe apt de o astfel de deschidere: ”Patriotismul, nu naţionalismul, reprezintă ataşamentul politic ideal. Patriotul este mândru şi mulțumit cu ţara sa şi cu varietatea de culturi, limbi, rase, instituţii, proprietăți şi clase, tradiţii şi opinii pe care aceasta le găzduiește. Naţionalistul este în pericol de a se considera (ca parte a unei unităţi colective) superior membrilor de alte naţionalităţi (grupuri etnice). El se află periculos de aproape de rasist. Loialitatea sa are un caracter mai degrabă orizontal, decît vertical. Naţionalismul este o tendință „naturală”: naţiunea reprezintă grupul cultural în care cineva este născut”, scria Ritter von Kuehnelt-Leddihn, în ”Principiile Declarației de la Portland”.

Simțul etic

În schimb, contrar derapajelor de factură extremă de care e capabil un indivit naționalist – care, așa cum am văzut, se află în imediata proximitate a rasistului –, patriotul e înțeles drept o persoană deschisă și dotată cu un pregnant simț etic ce-i permite să fie fidel propriei națiuni, dar să poată accepta și aspecte ce țin de alteritate socială și culturală.

 

Revoluția Franceză și ideile colectiviste

Ritter e de părere că ”naţionalismul (şi rasismul) au produs în mod repetat dezacorduri, rebeliuni şi războaie. Războaiele moderne „populare” (de masă) au rădăcini ideologice sau naţionaliste şi în unele cazuri chiar tonuri rasiste. În cadrul civilizaţiei occidentale, războaiele dinainte de 1789 au fost în mare parte conflicte între monarhi, purtate de voluntarii lor plătiți; războaiele popoarelor au apărut odată cu ideile colectiviste ale Revoluţiei Franceze,  care a introdus și serviciul militar obligatoriu: „Ai aceleaşi drepturi, prin urmare, ai aceleaşi obligaţii.” Dincolo de aceste aspect, devine din ce în ce mai clar că aceste categorisiri ale gândirii de dreapta sunt mai actuale ca niciodată, în lumina noului context politic european și internațional.

 

sursa foto: patriotii.ro